Istoricul localităţii

Varietatea formelor de relief este şi bogăţia acestor locuri au creat condiţiile omului de a se aşeza aici încă din cele mai îndepărtate vremuri. Zona în care se găseşte şi comuna Berzunţi, a locuinţă încă din paleolitic.
Dovada acestei afirmaţii o constituie aşezările de la Tisesti, Susaesti, Veranesti-Comăneşti, Slobozia.

 

În prezent aşezarea este formată din satele: Berzunţi, Dragomir şi Buda. Deşi nu s-au făcut săpături sistematice, în localitate s-au descoperit o serie de urme: (resturi ceramice, un toporaş de mână, câteva răzuitoare, etc. ) care pot fi datate încă din paleoliticul superior începutul neoliticului. Denumirile folosite azi în vorbirea curentă (Mitoc, Podei) sunt şi ele o dovadă a vechimii acestei aşezări. Dar alte dovezi despre existenţa unei aşezări aici nu se cunosc până în feudalism când apar primele documente scrise.

 

După cum se ştie după apariţia statului feudal Moldova(1359, Bogdan Voievod primii domnitori au împărţit-o în ţinuturi, corespunzătoare în mare parte judeţelor de astăzi. Ţinuturile la rândul lor au fost împărţite în ocoale mai târziu în plase). Cuvântul ţinut este întâlnit în primele documente pe la 1408, în timpul domnitorului Alexandru cel Bun, unul dinte primii gospodari de ţară, iar cel district în 1544, în timpul al-II-lea voievod. Până la 1711 în Moldova sunt amintite 26 de ţinuturi. Numărul lor a scăzut.

 

În vremea domnitorului Dimitrie Cantemir, Moldova era împărţită în trei părţi : Ţara de Sus, Ţara de Jos, Basarabia (stăpânită de turci) şi 23 de ţinuturi.
Tot domnitorul cărturar aminteşte pentru prima dată de locutorii ţinutului Bacău de religie romano-catolică pe care îi numeşte „...supuşi moldoveni romano-catolici după naţionalitate".

 

În 1714 Moldova era împărţită în 23 de ţinuturi iar în 1809 în 27 de ţinuturi, în care nu intrau acelea din partea de nord (Bucovina), răpită şi încorporată în Imperiul Austriac 1775.
În 1831 Moldova era împărţită în 16 ţinuturi (fără ţinuturile dintre Prut şi Nistru Basarabia) încorporată la 1812 la Împeriul Ţarist.
În 1857 era împărţită în 15 ţinuturi(judeţe)inclusiv cele 3 judeţe Cahul, Bolgrad, Ismail, restituite în 1856 şi încorporate din noi în 1878. Începând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza până la cel de-al doilea război mondial, România era împărţită astfel:la 1866 în 33 judeţe, după 1878 în 32 judeţe, după 1913 în 34 judeţe, după Marea Unire(1 Decembrie 1918) în 76 judeţe, din 1925 în 71 judeţe, din 1929 tot în 71 de judeţe.
În 1938 România era organizată administrativ în 10 ţinuturi:Olt, Argeş, Mare, Dunărea, Nistru, Prut, Suceava, Alba-Iulia, Crişuri şi Timiş. Fiecare judeţ era la rândul lui împărţit în 4-10 judeţe, în total 71. Judeţele erau şi ele împărţite în 429 plase, 179 oraşe şi 15981 sate.

 

Fiecare plasă avea în subordine mai multe comune. O comună era formată din unul sau mai multe sate.
Teritoriul a cunoscut noi schimbări ca urmare a prevederilor unor tratate samavolnice care au ciuntit pământul strămoşesc al patriei(Dictatul de la Viena, pactul Ribentrop-Molotov)soldate cu pierderea Ardealului de NV, Basarabiei şi Bucovinei.

 

Până la 1950 teritoriul României a fost împărţit în 58 de judeţe, 424 plase, 6506 comune din care 141 comune urbane(oraşe)şi 6365 comune rurale.
Din 1950 se trece la împărţirea ţării în 28 de regiuni şi 8 oraşe de subordonare republicană. Numărul regiunilor se micşorează la 16 şi 2 oraşe republicane(Bucureşti şi Constanţa).
Din decembrie 1968 teritoriul a fost împărţit în judeţe(39), un oraş republican Bucureşti cu 8 sectoare, 47 municipii, 189 oraşe, 604 localităţi componente ale municipiilor şi oraşelor, 2706 comune din care 145 suburbane, 13149 sate din care 232 aparţinătoare municipiilor şi oraşelor. Astăzi se găsesc 41 de judeţe, inclusiv sectorul agricol Ilfov. Având în vedere evoluţia satului Berzunţi putem afirma că şi acesta a cunoscut profunde mutaţii. Izvoarele scrise existente menţionează în perioada 1568-1662 că satul Berzunţi, făcea parte din ţinutul Trotuş, iar între anii 1662-1741, localitatea a trecut la ţinutul Bacău.
În perioada 1741-1803 Berzunţul era cuprins în ocolul Tazlăul Mare de Sus, ţinutul Bacău. Apoi îl găsim aparţinând plasei Tazlău ca şi localităţile vecine Bereşti, Valea Rea.
În 1803 făcea parte din ţinutul Bacău, care la rându-i era împărţit în 6 ocoale:Bistriţa de Jos, cu 20 de sate, Bistriţa de Sus cu 5 sate, Tazlăul de Sus cu 15 sate, Tazlăul Sărat cu 13 sate, Tazlăul de Jos cu 20 sate şi Trotuşul cu 20 sate.

 

În ocolul Tazlăul de Jos intrau satele:Bereşti-Răzeşi, Orsa banului Ştefan Ruset, Slobozia. Mielului, a spătarului Iordache Crupenscki, Vidraşcu răzăşesc, Bratila de Jos a serdarului Constantin Botezatu, Viişoara răzăşească, Trotoşul răzăşesc, Poiana răzăşească, Deleni răzăşeşti, Caraclău al căminarului Constantin Crupenscki, Berzunţul mănăstirii Berzunţului, Tescanii modelnicerului G. Roset, Boşotenii modelnicerului Mihalache Rafaila, Haimanalele Ocnii.

 

În 1833 ca urmare a aplicării Regulamentului Organic Berzunţul trece la Ocolul Trotuş în componenţa căruia intrau şi satele:Bogdăneşti-Bahna, Borzeşti, Brăteşti, Bîrsăneşti, Berzunţi, Albele, Verseşti, Grozeşti, Dărmăneşti, Dofteana, Răcăuţi, Slobozia, Vermeş, Stroieşti, Tiseşti, Filipeşti, Harja.
În 1850 în statistica principelui Nicolae Sutu , Bacăul era împărţit numai în 5 ocoale. Ocolul de Jos, făcea parte din zona 1 şi cuprindea plasele Tazlăul de Sus, Tazlăul de Jos şi Bistriţa de Sus, cu 96 sate şi 88. 241 locuitori. Aici intră şi satul Berzunţi. Zona a-11-a cu plasele Trotuşul, Bistriţa de Jos avea 67 de sate şi numai 52. 270 locuitori.
În 1870 judeţul Bacău era împărţit în 5 plase şi plaiuri:Bistriţa de Jos, Bistriţa de Sus, Tazlăul de Jos, Tazlăul de Sus, Trotuşul, cuprinzând şi oraşul Bacău.
În 1895 Berzunţul era menţionat ca localitate(comună) rurală ce făcea parte din plasa Tazlăul de Jos şi era situată spre vest de Tazlăul Mare, parte în valea pârâului Berzunţi, parte de dealuri şi alcătuită la acea vreme din 8 cătune:Ghilea, pe dealul cu acelaşi nume, Martini pe deal, Dragomir în vale, mai la sud de acesta din urmă Butucari pe pârâul cu acelaşi nume, Berzunţi, reşedinţa la centru pe vale, Moreni la S-E de acesta din urmă, Scăriga la confluenţa pârâului Berzunţi cu Tazlăul Mare, iar Tazlău sau Prajoaia pe malul drept al Tazlăului Mare, mai sus de Scăriga.
În 1908 ţinutul Bacăului este împărţit în 12 plase, 77 comune, 366 sate, 90 cătune, după cum apare într-un documentar al Ministerului de Interne intitulat"Tablouri cu satele şi cătunele...".
În 1931 ţinutul Bacăului este împărţit în 72 comune rurale cu 446 sate şi 3 comune urbane:Bacău, Tg. Ocna şi Moineşti. Comuna Berzunţi depindea jurisdicţional de instituţiile din Tg. Ocna.

 

Într-adevăr, în această zonă geografică s-au descoperit urmele unor vechi aşezări din epoca paleolitică şi ne referim la cele de pe dealul Cosna din Tg. Ocna, de la Slobozia Mielului, din apropierea oraşului Oneşti.
Mai recent s-a făcut o descoperire lângă Moineşti.
Mult mai numeroase sunt descoperirile privind epoca neolitică, aparţinând în special culturilor Cris şi Cucuteni, între care menţionăm pe cele de la Vermeşti(Cetăţuia)Bălăneasa, Poduri, Podei, Viişoara, Tuta, Floreşti, Malu, Gura-Văii, Helegiu, Ştefan cel Mare.
Descoperiri din epoca bronzului s-au făcut la Poduri-Rusăeşti, Gura-Văii, Viişoara, Răcăuţi, Floreşti, Slobozia Mielului, Ştefan cel Mare, Borzeşti, Helegiu.

 

O semnificaţie aparte o reprezintă cercetările arheologice care au documentat existenţa civilizaţiei traco-geto-dacice prin descoperirile de la:Slobozia, Tiseşti, Tg. Ocna, Viişoara, Tg. Trotuş, Ştefan cel Mare, Gura Văii, Bogdăneşti, Răcăuţi, Bârsăneşti, Dărmăneşti, Livezi.

 

Descoperirea unor tezaure monetare sau monede singulare, greceşti şi romane ne dovedesc existenţa unor intense relaţii comerciale ale geto-dacilor autohtoni e cu lumea şi civilizaţia elenă şi romană.
De asemenea, cercetările arheologice la Tiseşti-Tg. Ocna, au demonstrat, existenţa aici a unei importante cetăţui geto-dace identificată ipotetic ca fiind antica Utidava, din Geografia lui Ptolomeu.

 

Tot în zona geografică a satului Berzunţi s-a descoperit o altă importantă cetăţuie dacică la Moineşti care avea rolul de a supraveghea şi ţine contact cu celelalte aşezări dacice de pe valea Tazlăului.
Continuitatea de locuire a populaţiei în veacurile următoare pe aceste meleaguri este dovedită de descoperirile arheologice întreprinse la Gura-Văii, Viişoara, Tg. Trotuş, Ştefan cel Mare, Oneşti, Bogdăneşti, Oituz, Borzeşti, Gherdana Floreşti, Pârâul Boghii. Cu prilejul acestor săpături s-au identificat aşezări aparţinând secolelor IV-V, VI-VII, VIII-IX şi X-XI.

 

Din analiza descoperirilor arheologice enunţate mai sus reiese destul de clar vechimea şi importanţa istorică a acestor aşezări, faptul că există o permanentă continuitate de locuire, determinată cu siguranţa şi de condiţiile prielnice de climă şi de bogăţiile solului şi subsolului. Zona avea şi are un grad mare de siguranţă.

 

Cu toate că izvoarele scrise sunt insuficiente pentru a reda mai cuprinzător situaţia comunităţilor omeneşti din această zonă în secolele XI-XIV , se constată şi la noi un proces de organizarea vieţii economice-sociale, caracteristice întregului teritoriu al Moldovei.
Acest lucru iese în evidenţă mai ales odată cu făurirea statului feudal Moldova, la mijlocul veacului al XIV-lea.

 

Din această vreme se constată o creştere a aşezărilor săteşti, menţionate ulterior şi în izvoarele scrise. Între aşezările săteşti cele mai vechi menţionate în izvoarele scrise se pare ca a fost şi Berzunţul.
Într-un document emis de cancelaria domnitorului Moldovei, Alexandru cel Bun la data de 24 iunie se arată că:"Voievodul împreună cu fratele său Jupân Bogdan dăruieşte lui Stroe şi Ion, satul Gartanul, pe Tazlău, de asemeni dăruieşte numai lui Stroe, satul Poiana, pe acelaşi râu, arătându-se hotarele ambelor sate".
Din analiza documentului reiese că Poiana se află în imediata apropiere a localităţii Berzunţi. De altfel în document apare hotarul satului Berzunţi.
Astfel, în actul emis de Alexandru cel Bun se menţionează următoarele:"Iar hotarul acestor sate să fie la Filipe, apoi pe pârâu, în sus de deal , pe deal la vale, pe din jos de Poiana, mai Jos de Poiana, să cadă în pârâu la vale , pe pârâu până la Tazlău, la vad, movilele în sus pe deal, până la Berzunţi, în sus pe Berzunţi până mai sus de Poiana".
Cu siguranţă se poate spune că la Berzunţi există deja o aşezare umană consolidată. În sprijinul afirmaţiei vin denumirile de Podei, Mitoc, Mesteceni şi altele păstrate până în zilele noastre şi utilizate frecvent de locuitorii comunei.

 

Logica faptelor demonstrează că aşezarea s-a dezvoltat continuu, domnitorul Bogdan Lăpuşneanu(1560-1572)hotărând ridicarea chiar în mijlocul aşezării pe un promontoriu a unei mănăstiri, loc de închinăciune şi apărare.

 

Această hotărâre nu putea fi luată dacă în localitate nu existau deja sute de oameni. Localitatea s-a extins continuu, dovada fiind şi Legea rurală din 1864. În baza acesteia au fost împroprietăriţi 406 locuitori cu 1316 făclii de pământ, şi 40 prăjini de pământ. La 1879 se vor mai da 280 făclii de pământ la 112 însurăţei.

 

Catagrafiile din 1774, 1820, 1831, 1845 şi următoarele efectuate între anii 1859-1938, dovedesc o creştere continuă, deşi nu prea spectaculoasă a numărului gospodarilor şi populaţiei.
Potrivit catagrafiei de la 1874 sunt menţionate deja 590 case de locuit, 12 cârciumi, 593 capi de familie, 2149 suflete, din care 1072 erau bărbaţi, 1077 femei.
După ocupaţii 666 erau agricultori, 24 meseriaşi, 20 industriaşi, 20 comercianţi, 16 liber-profesionişti, 40 muncitori şi 16 servitori.

 

La aceeaşi dată în localitate funcţionau deja o şcoală mixtă, o biserică ortodoxă şi una catolică. Localitatea s-a dezvoltat continuu, mai ales odată cu începerea exploatării industrial al fondului forestier, trecerii la exploatarea cărbunelui şi petrolului din zona limitrofă Comăneşti-Moineşti, sării de la Tg. Ocna.
Localitatea oferă condiţii bune creşterii animalelor, pomiculturii, viticulturii plantelor furajere, porumbului, cartofului.

 

Mulţi locuitori au drept ocupaţie de baza zootehnică şi agricultura propriu-zisă. Localitatea Berzunţi are astăzi un număr de 1713 gospodării şi 5280 de suflete. Peisajul edilitar al localităţii s-a schimbat total. De la vechile locuinţe cu o singură cameră şi tindă, din pământ sau chirpici s-a trecut la locuinţe cu cel puţin două camere şi tindă(antreu)acoperite cu ţiglă, plăci azbociment, tablă zincată sau şindrilă.

 

Majoritatea locuinţelor sunt realizate din paiant sau zidărie din cărămidă arsă, B. C. A. şi au trei-patru camere şi dependinţe. Casa de locuit este însoţită de gospodării anexă (grajdul) pentru animale.
A crescut numărul caselor cu parter şi etaj, în localitate fiind realizate zeci de asemenea case.
Practic locuinţele din comună sunt în procent de peste 80% noi, multe fiind realizate în ultimii 5-10 de ani.

 

Perspectivele de viitor prefigurează o creştere a populaţiei , habitatului , creştere datorată şi faptului că mulţi dintre tinerii care s-au îndreptat spre marile aglomerări urbane(Braşov, Bucureşti, Oneşti, Bacău, Balana) pentru a-şi găsi de lucru; Se întorc în localitate ca urmare a restrângerii activităţii industriale şi a efectelor noii economii de piaţă. Aceştia se întorc din nou spre agricultură, spre acele profesii şi ocupaţii, servicii, care sunt cerute de economia de piaţă. Deja mulţi şi-au început construcţii noi de locuinţă, extinderi la gospodăriile părinteşti, deschizând ateliere, buticuri şi alte unităţi prestatoare de servicii. În localitate sunt construite , unităţi comerciale, un oficiu P. T. T. R., un dispensar medical -uman, un bloc cu 8 apartamente şi alte dotării utilitare şi de interes public. Există de asemenea un post de poliţie, dotat şi cu locuinţe pentru lucrători, o Brigadă silvică, unităţi ale Cooperaţiei de consum, şase şcoli, trei Bisericii Ortodoxe şi una Romano-catolică. Localitatea are cu siguranţă cel puţin 594 de ani vechime după prima atestare documentară. Cu siguranţă că a existat ca vatră de locuire cu multe secole înainte.

Înapoi